Capitolul III (partea a II-a)

Simţi deodată o senzaţie de uşurare scriind aceste două rânduri şi un zâmbet larg şi încrezător îi înflori pe faţă. Avea sentimentul că făcuse cel mai important pas către îmbogăţire! Dar trebuia să mai caute, să mai cerceteze, să mai afle...

Dădu click pe un alt link... Era un forum, iar postarea despre cum se fac banii era semnată de un personaj care îşi spunea "mămăligaru"... Nu îi făcea nici o impresie bună numele ăsta. Dar, totuşi, citi cu atenţie ideea lui de a face bani. Pe măsură însă ce citea, intuiţia o avertiza că ceva nu e în regulă cu oferta lui. Prea încerca mereu să te convigă că funcţionează! Mesajul lui suna aşa:

"Cum să faci bani repede, uşor şi legal!
Poţi să faci bani repede, uşor şi legal! Nu este nici o glumă, crede-mă! Depinde numai de tine dacă vrei să citeşti pagina asta sau nu, eu nu pot spune decât că 10 minute de citit îţi pot schimba viaţa. Depinde numai de tine. Poţi să faci bani uşor şi repede! Merge! E testat! Tot ce trebuie să faci e să citeşti cu atenţie textul, până la final."

A citit până la final, deşi de pe la jumătate s-a cam prins cum stă treaba. Trebuia să pui nişte bani în nişte plicuri şi să trimiţi acele plicuri celor de pe lista pe care, la final, te treceai tu. Dar dacă se întrerupea lanţul? Dacă cei cărora le trimiteai nu mai trimiteau mai departe? Dacă era totul doar o escrocherie?...

Căută şi alte siteuri unde se discuta pe marginea acestui subiect şi descoperi că cei mai mulţi spuneau că e o înşelătorie. Ba chiar găsi un avocat care demonstra printr-un articol de lege că această schemă piramidală era ilegală. Aşa că Diana îşi luă gândul repede de la această metodă de îmbogăţire.

Brusc, îşi aduse aminte de cartea de vizită aflată încă în buzunarul hainei. Se duse şi o luă, apoi se aşeză iarăşi în faţa calculatorului.

profesordefericire@gmail.com

Privi adresa de pe spatele cărţii de vizită până ce se pomeni cu gândurile zburându-i care încotro. Şi brusc, luă decizia! Avea să-i scrie bărbatului un mesaj!

"Bună ziua,

Sunt Diana, fata pe care aţi întâlnit-o la magazinul alimentar... V-am zis că vreau să ajung milionară şi să o salvez pe mama de sărăcie. Şi mi-aţi zis că mă ajutaţi dacă ţelurile mele sunt serioase. Da! Sunt serioase! Vreau să mă ajutaţi!
Ce trebuie să fac?

Diana Bunescu"

Zăbovi câteva secunde înainte de a da click pe butonul Send. Apoi îl apăsă şi mesajul ei plecă spre cel căruia îi era destinat. De-acum făcuse pasul!... Simţi o emoţie puternică inundându-i stomacul şi respiraţia i se acceleră. Dacă intrase în cine ştie ce belea? Dacă bărbatul acela era un impostor? Dacă...
Telefonul mobil o scoase din starea aceea de teamă care creştea cu fiecare secundă. Întinse mâna, luă telefonul de pe birou şi răspunse:
— Da?
— Bună, fato! Eşti singură? Pot să trec pe la tine?
Era Georgiana.
— Da. Sigur. Vino, te aştept.
— Bine. Pa, pa! Într-un sfert de oră sunt la tine!
Când Georgiana ajunse, îi povesti de-a fir-a-păr tot ce i se întâmplase şi ce făcuse. Prietena ei sări, pur şi simplu, în sus, când auzi că Diana îi scrisese bărbatului un e-mail:
— Fato, eşti nebună!!! Ăsta o fi vreun proxenet!
— Nu părea...
— Cum ai putut să-i scrii?! Acum are adresa ta de mail şi nu mai scapi de el!
— Păi nu-i răspund! Şi o să-i şterg mesajele fără să le citesc, dacă e ceva! zise Diana cu ezitare.
— Uf, fato, dar nu se face aşa ceva!!! Trebuia să-mi spui şi mie înainte să faci asta!...
Urmă o tăcere lungă. Amândouă stăteau cu capetele plecate şi privirile pierdute, urmărind parcă desenul complicat al covorului din cameră.
— Şi ce maşină zici că avea? întrebă într-un târziu Georgiana, cu jumătate de gură.
Diana surâse uşor.
— Nu ştiu. Una neagră. Scumpă, oricum!...
Georgiana râse.
— Dacă-ţi spune vreun secret, cum să faci bani, să nu uiţi să mi-l zici şi mie!... Sau parcă văd că n-o să mă mai cunoşti pe stradă când te-oi îmbogăţi!...
— Hai, fato! Aşa mă ştii tu pe mine?!...

Capitolul III (partea I)

Se aşeză hotărâtă în faţa calculatorului. Era nervoasă pe ea şi pe maică-sa, după ce primise iarăşi o mulţime de reproşuri, că nu aduce bani în casă.

— Altele de vârsta ta împart tot felul de anunţuri pe stradă şi fac ceva bănuţi în fiecare zi! Le văd mereu la ieşirea din metrou... Tu, nu! Stai tot timpul numai în faţa calculatorului şi te zgâieşti la ecranu-ăla de parcă te-ai măritat cu el! Te trezeşti – repede în faţa calculatorului! Vii de la şcoală – repede în faţa calculatorului! Seara, când intru la tine să-ţi spun să te mai culci odată, tot din faţa calculatorului te iau! Dar nu crezi, măi fată, că mai e şi altceva pe lumea asta în afară de blestematul ăla de calculator?!!

Astfel de reproşuri deveniseră din ce în ce mai dese în ultimul timp, dar în loc să simtă supărare pe mama ei, cum simţise la început, acum încerca un puternic sentiment de milă. Nu-i plăcea deloc să o vadă chinuindu-se atâta, dar nu cunoştea nici o soluţie să iasă din situaţia în care se găseau... Ştia că nu sunt singurele care o duc greu, care trăiesc de la o lună la alta, speriate chiar şi numai de ideea că s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut care le-ar da bugetul peste cap, dar gândul ăsta nu o încălzea deloc. Doamne-fereşte să se îmbolnăvească vreuna din ele, că tare dificil avea să-i fie celeilalte s-o scoată la capăt! Cheltuielile lunare păreau din ce în ce mai mari şi, chiar dacă maică-sa nu îi spunea totul, putea şi ea să vadă asta, după chitanţele la întreţinere, pe care le lua lunar de la administrator. Creşteau cu câţiva lei sau chiar zeci de lei uneori, de la lună la lună. Iar maică-sa fusese nevoită, din această cauză, să-şi mai găsească o slujbă. Astăzi, deşi era sâmbătă, plecase la al doilea serviciu, ca să mai câştige câteva sute de lei în plus, în timp ce alţii se odihneau sau se distrau fiindcă era week-end!...

Situaţia asta o umplea de revoltă! Trebuia să facă ceva! Orice! Şi când maică-sa avea să vină acasă, diseară, să îi arate că ştie cum să aducă bani în casă!

Intră pe google şi dădu o căutare după cuvintele "cum se fac banii". Nu mai puţin de şapte milioane o sută nouăzeci de mii de rezultate i se înfăţişară pe ecran. Cum să se descurce prin atâtea? Cum să îşi dea seama care din ele sunt potrivite sau care sunt cele mai bune? Şi cum să descopere dacă ce era scris acolo chiar era adevărat şi nu o "făcătură"? Auzise de multe ori la şcoală despre colegi sau colege care luaseră "ţepe" de la nişte indivizi lipsiţi de scrupule, dar cum să-i depistezi dinainte pe astfel de specimene, ca să nu cazi pradă escrocheriilor lor?

Un sâmbure de frică i se cuibări încet în suflet. Oare ce ar fi zis maică-sa dacă s-ar fi lăsat înşelată de vreun nenorocit dintr-ăsta? Nici măcar să se gândească nu îndrăznea! "Cea mai bună potecă e tot cea bătătorită", îşi aduse ea aminte de vorba bunicii. Şi imediat îi răsări în minte o întrebare ajutătoare: care e cea mai folosită metodă în lume de a câştiga bani?

Îşi puse coatele pe birou, bărbia în palme şi, deşi privirea ei fixa monitorul, mintea căuta cu febrilitate răspunsul la această întrebare. "Serviciu", "firmă", "invenţie", "vânzare", "moştenire de la mătuşa Tamara" (râse încet de acest gând), "alocaţie", "pensie", "salariu", "afaceri", "bancă", "investiţii", "împrumut", "...furt" (aici se cutremură fără să vrea, semn că întreaga ei fiinţă era împotriva încălcării legilor), "parteneri", "măritiş cu unul bogat" (era o idee, dar pe Irinel îl luase Monica! – râse iar), "pariuri", "muncă..." (de fapt, dacă stătea bine să se gândească, toate însemnau, într-un fel sau altul, acest lucru!), "inteligenţă"...

Uf, era atât de greu chiar şi să te gândeşti la bani, dară-mi-te să-i mai şi faci! Cu toate acestea, îşi jură că n-avea să renunţe niciodată!

Dădu click pe link-ul de pe prima poziţie. Era titlul unui articol de blog: "Cum se fac banii în România?"... Începu să citească...

"În ţara asta unde nimic nu merge, se fac bani frumoşi. În principal prin două metode. Munceşti an de an, câte opt ore pe zi, ca să iei salariul mediu pe economie, sau eşti şmecher, faci ce trebuie, stai în fotoliu şi numeri dolarii cum vin.
În prima categorie se află cei care nu văd în stânga sau dreapta, se uită doar în faţă şi se închină la stat. De obicei, aceştia au peste 40 de ani şi speră să rămână la actualul loc de muncă până la pensie. După părerea mea, se resemnează mult prea devreme şi pierd o mulţime de oportunităţi pentru ei şi pentru copiii lor.
În a doua categorie se află cei care s-au băgat în afaceri, au lăsat în urmă tot ce au avut şi au început o nouă viaţă după '90. Aceştia joacă la bursă, vând şi cumpără terenuri, îşi fac concediile în străinătate şi se uită din BMW-urile lor la cei din prima categorie.
Astfel, cei cu salariu mediu înjură statul, fac greve şi se plâng că nu îşi permit nimic, uitând că cei din BMW-uri şi-au asumat multe riscuri pentru a ajunge unde sunt acum, în timp ce ei n-au făcut altceva decât să urmeze un program monoton, ştiind că nu şi-au asumat nici un risc.
Bineînţeles că nu toţi bogătaşii s-au îmbogăţit în felul ăsta. Mulţi au furat şi fură în continuare..."

Diana căzu iar pe gânduri. Mama ei făcea parte din prima categorie... Fără nici o îndoială! Şi de aceea o duceau aşa de prost, fiindcă ea nu dorise niciodată să îşi asume riscuri. De multe ori, pe când era copilă, veneau prietene sau rude pe la ei şi când îi propuneau câte ceva maică-si, ea răspundea întotdeauna la fel: "Sunt o femeie singură, cu doi copii de crescut şi o casă de ţinut. Nu-mi permit să rămân fără serviciu! Nu-mi permit să investesc în ceva! Nu-mi permit să mă apuc de ceva pe cont propriu! Nu-mi permit... Nu-mi permit... Nu-mi permit..." Şi abia acum îşi dădu Diana seama că ei chiar "nu-şi permiteau mai nimic în afară de a trăi de la o lună la alta" şi de a se plânge tot timpul că nu au!

Ea avea să trăiască o altfel de viaţă, avea să-şi permită orice şi-ar fi dorit! Trebuia să existe o cale! Şi trebuia să o găsească până la urmă!...

Deschise un document de text şi îl salvă cu titlul: "Cum se fac banii", apoi scrise pe primul rând cea dintâi concluzie care îi rămăsese în minte:

1. Banii nu se fac la serviciu!

Apoi pe cea de a doua:

2. Banii se fac asumându-ţi riscul de a-i face!

Capitolul II

Odată luată decizia, se simţi mai uşurată, mai liniştită. E adevărat că habar nu avea cum o să înveţe despre bani, că nu ştia pe nimeni de la care să înveţe sau măcar să o îndrume pe acest nou tărâm, însă hotărârea din adâncul sufletului ei reprezenta tot ce avea nevoie acum!

Simţea că drumul din faţa ei avea să fie luminat cu fiecare pas făcut înainte. Şi deşi se afla pe stradă, deşi era în plină zi, printre oameni şi automobile, se văzu pe sine, cu ochii minţii, singură, pe o stradă întunecată, mărginită de o parte şi de alta de stâlpi înalţi de iluminat public, ale căror becuri fluorescente se aprindeau pe rând, pe măsură ce ea mergea mai departe. Cumva, această imagine îi dădu curaj şi remarcă, undeva la marginea minţii, că odată ce trecea printr-un loc, acela rămânea de-a pururi luminat; dacă ar fi privit în urmă, ar fi putut zări întreaga stradă strălucind de lumină pe unde ea trecuse...

Ajunse la alimentara şi intră. Luă un coş verde din stiva de lângă uşă şi porni către raionul cu pâine. Pentru ea şi maică-sa alese două franzele obişnuite, de 1 leu; lui Mihai însă îi plăceau chiflele cu mac şi susan, aşa că puse patru bucăţi în coş. Când avea chifle, puştiul mânca parcă mai cu poftă. Un zâmbet îi înflori Dianei pe chip, anticipând bucuria fratelui ei.

Se întoarse pentru a merge către casa de marcat. Dar o făcu prea brusc şi îl lovi destul de tare pe un bărbat care tocmai întindea mâna să ia o pâine de pe raft.

— Oh, scuze! îngăimă ea, înroşindu-se.

Bărbatul o privi surâzând împăciuitor.

— Nu face nimic. Se mai întâmplă, zise el cu glas moale, înclinând uşor din cap.

Ea mulţumi fără vorbe, doar din priviri, strângând din buze şi, în continuare un pic confuză, se întoarse către casa de marcat. Nu ştia de ce, dar tot acest incident avea o aură nefirească, de irealitate. Păşea printre rafturile cu alimente, însă gândul ei rămăsese la bărbatul de la raionul cu pâine. Fusese... nu ştia cum să descrie... fusese parcă prea ciudat... prea aiurea... Ce nu se potrivea acestui tablou? Ce anume o tulbura?

Ajunse şi se aşeză la coadă. Avea doar două persoane în faţă, iar una umpluse coşul cu alimente, semn că urma să mai stea acolo câteva minute. "Privirea! – îşi zise în gând. Da, privirea lui!" În privirea lui nu era nici un pic de supărare sau de ură. Altcineva, dacă ar fi fost lovit cum îl lovise ea pe bărbat cu coşul, ar fi săgetat-o din priviri. Ştia asta, pentru că o mai păţise de câteva ori. Oamenii erau răi, în general. Şi se înrăiseră şi mai mult de când cu criza. Le sărea ţandăra din te miri ce! Bărbatul acela, însă, fusese mult prea calm. Da, asta era! Calmul lui o făcuse să simtă anormalitatea situaţiei. Ochii lui, când se uitase la ea, emanau înţelegere şi pace. Mult prea multă pace... Nefiresc de multă...

Se întoarse, cu gândul să-l mai zărească o dată printre rafturile cu alimente, de la depărtare. Şi-l văzu brusc chiar în spatele ei! Inima aproape că i se opri de emoţie şi simţi cum tot sângele i se urcă în obraji. Clipi nedumerită de câteva ori şi bâigui, lăsând ochii în jos:

— Vă rog... ăăăă... scuzaţi-mă... ăăăă... eu... am crezut...

Şi tăcu brusc. Ce naiba se întâmpla cu ea? De obicei nu era atât de timidă. Dumnezeule, se fâstâcise de tot!

Bărbatul surâse din nou şi, băgând mâna în buzunarul de la piept, scoase între degete o carte de vizită albă, simplă. I-o întinse Dianei, care o luă aproape fără să îşi dea seama. Se uită pe ea şi citi cele trei cuvinte tipărite cu un roşu de purpură chiar în centrul dreptunghiului de carton: Profesor de... Fericire. Nimic altceva. O întoarse, curioasă. Pe spate, cu negru, o adresă de e-mail: profesordefericire@gmail.com. Şi atât.

— Nu înţeleg, spuse ea uşor, îndrăznind să-l privească pe bărbat în ochi. Ce e asta?

— Cartea mea de vizită, răspunse el surâzând deschis.

— Dar nu e nici un nume, nici un telefon... Şi ce fel de... profesor sunteţi dumneavoastră? Nu înţeleg!?

— Sunt profesor de fericire. Când vei dori să înveţi ce e fericirea, să-mi scrii...

Diana clipi şi râse. Abia acum înţelegea. Îi întinse bărbatului cartea de vizită înapoi.

— Frumoasă încercare, zise ea, dar cu mine nu vă merge!

Fu rândul bărbatului să clipească nedumerit de câteva ori. Întinse mâna, dar nu ca să ia cartea de vizită înapoi, ci ca să îi strângă Dianei degetele peste ea.

— E prima oară când dau cuiva cartea de vizită şi gestul meu este interpretat ca fiind o încercare de "agăţare", zise el şi râse încet. Păstreaz-o şi te rog să iei în serios oferta mea.

— Dar...

— Domnişoară!

Casieriţa se grăbea. Aproape că îi trase coşul din mâini şi bătu la repezeală preţurile în casa de marcat. Aruncă grăbită pâinile şi chiflele într-o pungă de plastic şi îi comunică fetei preţul final:

— 4 lei şi 20 de bani!

Fata îi întinse bancnota de 5 lei. Casieriţa, cu un ton ca de robot, în continuare parcă prea grăbită, o întrebă răstit:

— N-aveţi 20 de bani mărunt?

— Nu, nu am...

Oftând stresată, casieriţa cotrobăi nervoasă după mărunţi, ca să-i dea restul Dianei. Puse monezile împreună cu bonul da casă pe tejghea şi, fără să-i mai arunce nici măcar o privire fetei, cu acelaşi ton robotizat, rosti cuvântul învăţat papagaliceşte:

— Următorul!

Diana îşi luă punga cu pâine, restul şi bonul şi vru să iasă din magazin, dar ceva o făcu să se oprească la jumătatea distanţei dintre casa de marcat şi uşă. Se trase într-o parte şi urmări curioasă reacţia bărbatului la modul în care casieriţa se comporta. Pe ea reuşise să o enerveze şi acum parcă îşi dădea seama mai bine de ce maică-sa era mai mereu nervoasă. Dacă lumea adulţilor era plină de roboţi dintr-ăştia fără suflet, reci şi urâcioşi, atunci n-ar mai fi dorit niciodată să ajungă adultă.

Bărbatul luă alimentele din coşul său şi i le aşeză casieriţei la îndemână, apoi Diana îl văzu cum se apleacă zâmbind şi îi şopteşte ceva femeii la ureche. Dintr-o dată, casieriţa cea urâcioasă se transformă, ca în poveştile de odinioară, într-o fiinţă blândă, pe chipul căreia răsărise un început de zâmbet. Gesturile repezite i se domoliră ca prin minune şi glasul ei, când îi comunică bărbatului preţul, căpătase inflexiuni de-a dreptul pline de căldură.

Diana rămase uimită de transformarea aceea rapidă. Dacă, totuşi, bărbatul avea dreptate şi chiar era un profesor de fericire? Indiferent ce ar fi însemnat asta... Cumva, reuşise să aducă fericirea pe chipul stresat al casieriţei!

— Cum aţi făcut asta? îl întrebă când el ajunse în dreptul ei.

— Ce anume? zise el zâmbind.

— Ce i-aţi zis de s-a schimbat aşa dintr-o dată?

— De ce vrei să ştii?

— Pentru că m-aţi făcut curioasă.

Ieşiră afară din magazin. Bărbatul nu se oprise din mers şi nu o făcu nici acum. Diana se pomeni păşind alături de el, în direcţia opusă celei în care trebuia să meargă ea.

— Cât de curioasă?

Diana se opri. Bărbatul mai făcu doi paşi şi se opri şi el.

— Eu merg în cealaltă direcţie, zise ea. Dacă vreţi să îmi spuneţi, faceţi-o acum. Dacă nu, la revedere!

— I-am spus doar că îmi place inima ei şi că acolo, în ea, e strânsă multă fericire, zise bărbatul.

— Ce inimă? întrebă Diana încurcată.

— Cea pe care o avea prinsă de lănţişorul de la gât. Tu nu ai văzut-o?

— Nu, răspunse Diana surprinsă. Era aşa de băşicată, că nici n-am vrut să mă uit la ea. Nu ştiu cum aţi reuşit dumneavoastră să faceţi asta, dar eu n-aş putea.

Bărbatul veni la un pas de ea. O privi fix în ochi când o întrebă:

— Tu ce-ţi doreşti cel mai mult în viaţă?

Diana răspunse fără să ezite:

— Să o scap pe mama de sărăcie şi să ajung milionară!

Bărbatul îi puse o mână pe umăr. Dădu încet din cap şi îi spuse zâmbind încurajator:

— Îmi plac ţelurile tale! Şi dacă ele sunt într-adevăr serioase, în următoarele 24 de ore să îmi scrii un e-mail. S-ar putea să am o soluţie pentru tine!...

O bătu încet pe umăr, mai zâmbi o dată, se întoarse şi se îndepărtă.

Diana rămase locului, în mijlocul trotuarului, parcă hipnotizată de atingerea şi de vorbele lui. Îl văzu urcându-se într-o maşină scumpă, neagră, ieşind din parcare şi dispărând în traficul aglomerat de pe şosea. Băgă mâna în buzunar şi simţi cartea lui de vizită acolo. Profesor de... Fericire. Acum, în acest moment, nu ştia dacă o să-i scrie sau nu. Însă simţea că întâlnirea lor nu fusese întâmplătoare. Ar fi fost o prea mare coincidenţă ca imediat după ce îşi stabilise ca ţel să devină milionară, acest om să răsară aşa, deodată, de niciunde, în viaţa ei, oferindu-se să o ajute...

Capitolul I

Avea 17 ani şi jumătate şi simţea că viaţa i se aşterne de-a pururi înainte. Vise măreţe îi umpleau fiinţa de energie, însă viitorul tot ca prin ceaţă i se arăta. Şi cu fiecare zi care trecea, îşi dădea seama că sunt multe, mult prea multe lucruri pe care nu le ştia încă...

Voia să înveţe. Dar de unde? De la cine? La liceu o învăţau numai prostii şi majoritatea colegilor ei mergeau la şcoală ca şi ea, doar pentru că acolo era cool, alături de prieteni şi amici. Profesorii, sărmanii, îşi dădeau silinţa, uneori, să îi înveţe câte ceva, însă informaţiile alea nu mai aveau nici un fel de substanţă. Dacă cineva dorea să înveţe ceva anume, intra pe internet, dădea un search pe google şi tone de informaţie despre subiect i se aşterneau în faţa ochilor. Trebuia să fii tâmpit să nu poţi învăţa de pe net. Şi dacă chiar simţeai nevoia de un personal coach pe domeniul tău, pur şi simplu scriai mai multor specialişti şi îi rugai să îţi acorde un pic din timpul lor, pentru a aprofunda subiectul. Era imposibil să nu găseşti unul sau mai mulţi dispuşi să te înveţe; nimeni nu rezistă să nu fie profesor.

Bunăoară, pe ea o interesa foarte mult cum să-şi ajute mama să scape de problemele cu banii. Chiar discutase asta cu Georgiana, prietena ei cea mai bună şi, mai în glumă, mai în serios, ajunseseră la concluzia că se fac bani buni în cluburi, ca animatoare... Amândouă arătau bine, le plăcea dansul, le plăceau distracţiile, însă nu aveau încă 18 ani. Iar lumea de acolo nu prea era dusă la biserică... Ştia şi ea că dincolo de strălucirea şi opulenţa afişate de toţi se găsea o viaţă plină de mizerie morală, de răutate şi de pericole. Şi că odată intrată pe acest făgaş, toate visurile ei cele mari ar fi fost pierdute poate pentru totdeauna...

Deschise ochii şi îi aţinti în tavanul alb. Urmări încet linia şerpuită din tencuiala crăpată de câţiva ani. Dacă tatăl ei ar mai fi trăit, casa asta n-ar fi arătat aşa!... Şi nici viaţa lor n-ar fi fost cum era acum! Fratele ei era încă un puştan, la cei 12 ani ai săi şi, chiar dacă uneori încerca el să facă pe bărbatul în casă, intervenţia mamei îl oprea de la aproape orice. Ţinea prea mult la el şi-l proteja prea mult! Ea îi spusese deseori că nu aşa trebuie, că o să ajungă un papă-lapte, mereu legat de fusta mamei, fără iniţiativă şi fără viitor. Dar mamă-sa îi sărea mereu în apărare şi îl ferea de orice!...

— Diana, te-ai trezit?..., auzi şoapta somnoroasă a lui Mihai, din celălalt pat.

— Da... Tu mai dormi. E încă devreme...

Băiatul nu răspunse. Dinspre patul lui se auzi doar un foşnet scurt, semn că se întorsese în aşternut. Apoi tăcere.

Îl iubea enorm pe Mihai. Era atât de neajutorat, atât de mic şi parcă prea dependent de ele, de mama ei şi de ea. La şcoală chiar fusese nevoită să se bată de câteva ori pentru a-l apăra de băieţii mai răi. Spera că n-o să fie nevoită să-l ducă în cârcă toată viaţa...

Dinspre bucătărie răzbătu deodată un zgomot puternic de farfurie spartă. Şi imediat fu urmat de drăcuielile maică-sii şi de explozia ei nervoasă. Era din ce în ce mai irascibilă în ultimul timp. Parcă i se înnecaseră toate corăbiile. Se văita tot timpul de serviciu, de salariul mic, de probleme, de viaţă şi de chinul pe care fusese nevoită să-l îndure. Şi peste toate, mai venise şi criza asta nenorocită, pe care nimeni nu o înţelegea, dar toţi o luau de bună şi reacţionau ca atare...

— Diana!! Hai odată, mai scoală-te, că e 8 ceasul!!! se auzi în surdină glasul iritat al maică-sii.

Se mai întinse o dată şi, cu un gest scurt, împinse pilota de pe ea cu picioarele. Apoi se ridică în şezut pe marginea patului. Îl privi pe Mihai. Dormea chircit, cu faţa la perete, cu perna strânsă în braţe şi spatele gol. Băiatul ăsta, pur şi simplu, nu sporta să stea învelit! Se ridică şi trase pilota uşor pe el, acoperindu-l cu un gest încărcat de dragoste. La urma urmelor, în afară de mama, singura fiinţă de pe pământul ăsta care avea să-i fie alături în viaţă era fratele ei...

Zâmbind drăgăstos către băieţelul din pat, deschise încet uşa dulapului, cu precauţie ca să nu scârţâie prea tare în balamalele neunse, îşi luă hainele şi părăsi dormitorul.

Trecu prin dreptul bucătăriei şi merse mai departe spre baie, aruncându-i mamei un "Bună dimineaţa" cu jumătate de gură, ca şi când ar fi fost încă somnoroasă. Ştia că dacă s-ar fi oprit acum, ar fi fost victima unui nou val de reproşuri şi ameninţări. Aşa că îşi văzu de drum şi reveni în bucătărie după cinci minute, după ce-şi făcu toaleta de dimineaţă şi îşi schimbă hainele. Mamă-sa se calmase suficient încât să poată purta o discuţie pe un ton mai civilizat. Ştia însă, din experienţă, că nu trebuie să zăbovească prea mult lângă ea, fiindcă se aprindea din te miri ce şi începea scandalul.

— Bună dimineaţa, mamă! îi zise zâmbind uşor.

— Bună dimineaţa. Hai, să te duci să iei pâine, că mai aveam doar o jumătate...

— Mă duc... Să beau o gură de cafea întâi...

Luă o cană din bufet şi o umplu jumătate cu cafea de la filtru. Apoi se aşeză pe scaunul îngrămădit între masă şi chiuvetă. Sorbi o gură din licoarea proaspătă şi parfumată. Îi plăcea la nebunie cafeaua!

— Cum e cu şcoala? întrebă maică-sa fără să se întoarcă, amestecând cu o lingură de lemn în oala cu tocăniţă care fierbea pe aragaz.

— Cum să fie? E bine...

— Ai mai luat vreo notă?

— Nu.

Dacă i-ar fi spus de şasele de la geografie, iar ar fi sărit în sus, aşa că mai bine...

— Cum dracu', într-o săptămână, nu iei nici o notă?! răbufni femeia.

— Păi dacă nu m-a ascultat!

— O să merg eu la şcoală să văd ce hal de profesori aveţi voi acolo, de nu vă ascultă cu săptămânile! ameninţă mamă-sa. Nu ştiu ce rahat de şcoală mai faceţi voi acolo, de nu vă ascultă deloc, că pe vremea mea nu era zi să nu ne scoată la tablă!...

Diana nu mai zise nimic. Un minut lung dură tăcerea. Sorbi de câteva ori din cana cu cafea, să termine mai repede şi să plece. Simţea cum în aer pluteşte o tensiune nefirească, o stare de nervi care o apăsa şi o făcea să respire greu. Îi era milă de maică-sa, dar uneori o ura pentru felul în care se purta cu ea.

— V-au mai cerut bani, ceva? întrebă femeia, aşezându-se la masă, pe scaunul de lângă calorifer.

— Încă nu... Diriga zicea ceva de un spectacol de teatru, că ar fi bine să mergem toată clasa...

— Păi ce, de teatru ne arde nouă?! Ea şi-o permite, că ia zeci de milioane pe meditaţii, dar noi, cu un salariu, abia ne descurcăm. Dacă-ţi plăteşte ea biletul, te duci, dacă nu, stai acasă, că n-oi muri fără teatru!

— Da, mamă...

Sorbi şi ultima gură de cafea din cană şi se ridică de la masă. Îşi spălă cana şi o puse pe picurător, să se usuce. Apoi se întoarse să iasă din bucătărie.

— Câte pâini iau? o întrebă pe maică-sa.

— Păi, ia trei, să nu mai ieşi şi mâine, că e duminică. Sau mai bine patru, dacă e proaspătă!...

— Bani?

— Ia şi tu din cutie...

— Bine, mamă. Mă întorc repede...

Se duse în sufragerie. În bibliotecă, pe raftul de deasupra televizorului, era cutia cu bani. Ţineau banii acolo de când avea ea 7 ani. Era o cutie de lemn, pirogravată şi dată cu lac, luată de tatăl ei de la Sinaia, din timpul ultimei lor excursii. Se scorojise pe alocuri, iar la colţuri şi la încuietoare lacul se tocise şi se vedea lemnul alb-murdar. Luă din ea o bancnotă de 5 lei şi închise capacul.

Reveni pe hol, se încălţă, îşi puse adidaşii în picioare, îşi luă cheile şi telefonul şi ieşi. Stăteau la etajul 3 şi de când era mică îi plăcea să urce şi să coboare pe scări; rareori folosise liftul. În "cutia aia umblătoare", cum îi plăcea tatălui ei să-i spună, se simţea prizonieră. Nu se blocase niciodată între etaje, însă doar gândul că se putea întâmpla asta era suficient să o ţină departe de lift. Ştia că aşa ceva se cheamă claustrofobie, însă nu i se întâmpla decât în cazul liftului, nu şi a altor spaţii închise. Chiar şi cu liftul, dacă era nevoită să meargă, mergea, dar nu îi plăcea prea tare.

Afară era călduţ, însă soarele mai avea ceva de muncă pentru a încălzi suficient pământul, încă îngheţat de temperaturile de peste iarnă. Abia de începuse luna lui martie, luna ghioceilor şi a primăverii. Îi plăceau florile, dar nu prea avea parte să primească, iar de cumpărat, rar se întâmpla să cumpere, fiindcă nu stăteau deloc bine cu banii şi mama urla de fiecare dată când vedea că "aruncă banii pe flori". Acum, dacă îi mai rămâneau ceva mărunţi şi dacă avea să găsească la ţigănci, în piaţă, nişte ghiocei de pădure, sigur avea să cumpere un buchet, indiferent ce-avea să zică maică-sa!

Ufff! Chestia asta cu lipsa banilor o scoatea din sărite! Cum poţi să nu ai suficienţi bani? Adică de ce cei mai mulţi oameni se spetesc muncind la serviciu şi nu le ajung niciodată banii de la o lună la alta? Şi de ce alţii au destui, de se scaldă în ei? Ceva era greşit în toată chestia asta cu banii!... Dacă alţii au, iar mama ei nu are îndeajuns, înseamnă că acei alţii fac ceva bine, iar mama ei face ceva greşit... Şi nu e vorba de ăia bogaţi, care fură, aşa cum zice toată lumea. E vorba de bogaţii care fac banii cinstit, fiindcă sigur există şi din ăştia! Şi dacă ei sunt în stare să facă asta, atunci şi ea era în stare să o facă! Şi avea s-o facă! Da, avea să afle cum să ajungă bogată, cum să scape odată de această presiune care le apăsa vieţile şi o făcea pe mama ei să fie rea, irascibilă şi mereu nervoasă! Avea să ajungă bogată!!!

Se opri în mijlocul străzii şi se uită în sus, la cerul pe care câţiva nori albicioşi fugeau mânaţi de vânt. Şi în acel loc, în acel moment, îşi jură ca ea, Diana Bunescu, să dezlege misterul îmbogăţirii, să ajungă milioanară şi să-i înveţe pe toţi oamenii săraci să facă asta! Da, acesta era ţelul vieţii ei! Şi indiferent câte greutăţi avea să înfrunte, indiferent cât de dificil ar fi fost drumul, îşi jură să meargă pe el până la capăt şi să nu renunţe niciodată!...

Ea, Diana Bunescu, avea să fie milionară!!!