Avea 17 ani şi jumătate şi simţea că viaţa i se aşterne de-a pururi înainte. Vise măreţe îi umpleau fiinţa de energie, însă viitorul tot ca prin ceaţă i se arăta. Şi cu fiecare zi care trecea, îşi dădea seama că sunt multe, mult prea multe lucruri pe care nu le ştia încă...
Voia să înveţe. Dar de unde? De la cine? La liceu o învăţau numai prostii şi majoritatea colegilor ei mergeau la şcoală ca şi ea, doar pentru că acolo era cool, alături de prieteni şi amici. Profesorii, sărmanii, îşi dădeau silinţa, uneori, să îi înveţe câte ceva, însă informaţiile alea nu mai aveau nici un fel de substanţă. Dacă cineva dorea să înveţe ceva anume, intra pe internet, dădea un search pe google şi tone de informaţie despre subiect i se aşterneau în faţa ochilor. Trebuia să fii tâmpit să nu poţi învăţa de pe net. Şi dacă chiar simţeai nevoia de un personal coach pe domeniul tău, pur şi simplu scriai mai multor specialişti şi îi rugai să îţi acorde un pic din timpul lor, pentru a aprofunda subiectul. Era imposibil să nu găseşti unul sau mai mulţi dispuşi să te înveţe; nimeni nu rezistă să nu fie profesor.
Bunăoară, pe ea o interesa foarte mult cum să-şi ajute mama să scape de problemele cu banii. Chiar discutase asta cu Georgiana, prietena ei cea mai bună şi, mai în glumă, mai în serios, ajunseseră la concluzia că se fac bani buni în cluburi, ca animatoare... Amândouă arătau bine, le plăcea dansul, le plăceau distracţiile, însă nu aveau încă 18 ani. Iar lumea de acolo nu prea era dusă la biserică... Ştia şi ea că dincolo de strălucirea şi opulenţa afişate de toţi se găsea o viaţă plină de mizerie morală, de răutate şi de pericole. Şi că odată intrată pe acest făgaş, toate visurile ei cele mari ar fi fost pierdute poate pentru totdeauna...
Deschise ochii şi îi aţinti în tavanul alb. Urmări încet linia şerpuită din tencuiala crăpată de câţiva ani. Dacă tatăl ei ar mai fi trăit, casa asta n-ar fi arătat aşa!... Şi nici viaţa lor n-ar fi fost cum era acum! Fratele ei era încă un puştan, la cei 12 ani ai săi şi, chiar dacă uneori încerca el să facă pe bărbatul în casă, intervenţia mamei îl oprea de la aproape orice. Ţinea prea mult la el şi-l proteja prea mult! Ea îi spusese deseori că nu aşa trebuie, că o să ajungă un papă-lapte, mereu legat de fusta mamei, fără iniţiativă şi fără viitor. Dar mamă-sa îi sărea mereu în apărare şi îl ferea de orice!...
— Diana, te-ai trezit?..., auzi şoapta somnoroasă a lui Mihai, din celălalt pat.
— Da... Tu mai dormi. E încă devreme...
Băiatul nu răspunse. Dinspre patul lui se auzi doar un foşnet scurt, semn că se întorsese în aşternut. Apoi tăcere.
Îl iubea enorm pe Mihai. Era atât de neajutorat, atât de mic şi parcă prea dependent de ele, de mama ei şi de ea. La şcoală chiar fusese nevoită să se bată de câteva ori pentru a-l apăra de băieţii mai răi. Spera că n-o să fie nevoită să-l ducă în cârcă toată viaţa...
Dinspre bucătărie răzbătu deodată un zgomot puternic de farfurie spartă. Şi imediat fu urmat de drăcuielile maică-sii şi de explozia ei nervoasă. Era din ce în ce mai irascibilă în ultimul timp. Parcă i se înnecaseră toate corăbiile. Se văita tot timpul de serviciu, de salariul mic, de probleme, de viaţă şi de chinul pe care fusese nevoită să-l îndure. Şi peste toate, mai venise şi criza asta nenorocită, pe care nimeni nu o înţelegea, dar toţi o luau de bună şi reacţionau ca atare...
— Diana!! Hai odată, mai scoală-te, că e 8 ceasul!!! se auzi în surdină glasul iritat al maică-sii.
Se mai întinse o dată şi, cu un gest scurt, împinse pilota de pe ea cu picioarele. Apoi se ridică în şezut pe marginea patului. Îl privi pe Mihai. Dormea chircit, cu faţa la perete, cu perna strânsă în braţe şi spatele gol. Băiatul ăsta, pur şi simplu, nu sporta să stea învelit! Se ridică şi trase pilota uşor pe el, acoperindu-l cu un gest încărcat de dragoste. La urma urmelor, în afară de mama, singura fiinţă de pe pământul ăsta care avea să-i fie alături în viaţă era fratele ei...
Zâmbind drăgăstos către băieţelul din pat, deschise încet uşa dulapului, cu precauţie ca să nu scârţâie prea tare în balamalele neunse, îşi luă hainele şi părăsi dormitorul.
Trecu prin dreptul bucătăriei şi merse mai departe spre baie, aruncându-i mamei un "Bună dimineaţa" cu jumătate de gură, ca şi când ar fi fost încă somnoroasă. Ştia că dacă s-ar fi oprit acum, ar fi fost victima unui nou val de reproşuri şi ameninţări. Aşa că îşi văzu de drum şi reveni în bucătărie după cinci minute, după ce-şi făcu toaleta de dimineaţă şi îşi schimbă hainele. Mamă-sa se calmase suficient încât să poată purta o discuţie pe un ton mai civilizat. Ştia însă, din experienţă, că nu trebuie să zăbovească prea mult lângă ea, fiindcă se aprindea din te miri ce şi începea scandalul.
— Bună dimineaţa, mamă! îi zise zâmbind uşor.
— Bună dimineaţa. Hai, să te duci să iei pâine, că mai aveam doar o jumătate...
— Mă duc... Să beau o gură de cafea întâi...
Luă o cană din bufet şi o umplu jumătate cu cafea de la filtru. Apoi se aşeză pe scaunul îngrămădit între masă şi chiuvetă. Sorbi o gură din licoarea proaspătă şi parfumată. Îi plăcea la nebunie cafeaua!
— Cum e cu şcoala? întrebă maică-sa fără să se întoarcă, amestecând cu o lingură de lemn în oala cu tocăniţă care fierbea pe aragaz.
— Cum să fie? E bine...
— Ai mai luat vreo notă?
— Nu.
Dacă i-ar fi spus de şasele de la geografie, iar ar fi sărit în sus, aşa că mai bine...
— Cum dracu', într-o săptămână, nu iei nici o notă?! răbufni femeia.
— Păi dacă nu m-a ascultat!
— O să merg eu la şcoală să văd ce hal de profesori aveţi voi acolo, de nu vă ascultă cu săptămânile! ameninţă mamă-sa. Nu ştiu ce rahat de şcoală mai faceţi voi acolo, de nu vă ascultă deloc, că pe vremea mea nu era zi să nu ne scoată la tablă!...
Diana nu mai zise nimic. Un minut lung dură tăcerea. Sorbi de câteva ori din cana cu cafea, să termine mai repede şi să plece. Simţea cum în aer pluteşte o tensiune nefirească, o stare de nervi care o apăsa şi o făcea să respire greu. Îi era milă de maică-sa, dar uneori o ura pentru felul în care se purta cu ea.
— V-au mai cerut bani, ceva? întrebă femeia, aşezându-se la masă, pe scaunul de lângă calorifer.
— Încă nu... Diriga zicea ceva de un spectacol de teatru, că ar fi bine să mergem toată clasa...
— Păi ce, de teatru ne arde nouă?! Ea şi-o permite, că ia zeci de milioane pe meditaţii, dar noi, cu un salariu, abia ne descurcăm. Dacă-ţi plăteşte ea biletul, te duci, dacă nu, stai acasă, că n-oi muri fără teatru!
— Da, mamă...
Sorbi şi ultima gură de cafea din cană şi se ridică de la masă. Îşi spălă cana şi o puse pe picurător, să se usuce. Apoi se întoarse să iasă din bucătărie.
— Câte pâini iau? o întrebă pe maică-sa.
— Păi, ia trei, să nu mai ieşi şi mâine, că e duminică. Sau mai bine patru, dacă e proaspătă!...
— Bani?
— Ia şi tu din cutie...
— Bine, mamă. Mă întorc repede...
Se duse în sufragerie. În bibliotecă, pe raftul de deasupra televizorului, era cutia cu bani. Ţineau banii acolo de când avea ea 7 ani. Era o cutie de lemn, pirogravată şi dată cu lac, luată de tatăl ei de la Sinaia, din timpul ultimei lor excursii. Se scorojise pe alocuri, iar la colţuri şi la încuietoare lacul se tocise şi se vedea lemnul alb-murdar. Luă din ea o bancnotă de 5 lei şi închise capacul.
Reveni pe hol, se încălţă, îşi puse adidaşii în picioare, îşi luă cheile şi telefonul şi ieşi. Stăteau la etajul 3 şi de când era mică îi plăcea să urce şi să coboare pe scări; rareori folosise liftul. În "cutia aia umblătoare", cum îi plăcea tatălui ei să-i spună, se simţea prizonieră. Nu se blocase niciodată între etaje, însă doar gândul că se putea întâmpla asta era suficient să o ţină departe de lift. Ştia că aşa ceva se cheamă claustrofobie, însă nu i se întâmpla decât în cazul liftului, nu şi a altor spaţii închise. Chiar şi cu liftul, dacă era nevoită să meargă, mergea, dar nu îi plăcea prea tare.
Afară era călduţ, însă soarele mai avea ceva de muncă pentru a încălzi suficient pământul, încă îngheţat de temperaturile de peste iarnă. Abia de începuse luna lui martie, luna ghioceilor şi a primăverii. Îi plăceau florile, dar nu prea avea parte să primească, iar de cumpărat, rar se întâmpla să cumpere, fiindcă nu stăteau deloc bine cu banii şi mama urla de fiecare dată când vedea că "aruncă banii pe flori". Acum, dacă îi mai rămâneau ceva mărunţi şi dacă avea să găsească la ţigănci, în piaţă, nişte ghiocei de pădure, sigur avea să cumpere un buchet, indiferent ce-avea să zică maică-sa!
Ufff! Chestia asta cu lipsa banilor o scoatea din sărite! Cum poţi să nu ai suficienţi bani? Adică de ce cei mai mulţi oameni se spetesc muncind la serviciu şi nu le ajung niciodată banii de la o lună la alta? Şi de ce alţii au destui, de se scaldă în ei? Ceva era greşit în toată chestia asta cu banii!... Dacă alţii au, iar mama ei nu are îndeajuns, înseamnă că acei alţii fac ceva bine, iar mama ei face ceva greşit... Şi nu e vorba de ăia bogaţi, care fură, aşa cum zice toată lumea. E vorba de bogaţii care fac banii cinstit, fiindcă sigur există şi din ăştia! Şi dacă ei sunt în stare să facă asta, atunci şi ea era în stare să o facă! Şi avea s-o facă! Da, avea să afle cum să ajungă bogată, cum să scape odată de această presiune care le apăsa vieţile şi o făcea pe mama ei să fie rea, irascibilă şi mereu nervoasă! Avea să ajungă bogată!!!
Se opri în mijlocul străzii şi se uită în sus, la cerul pe care câţiva nori albicioşi fugeau mânaţi de vânt. Şi în acel loc, în acel moment, îşi jură ca ea, Diana Bunescu, să dezlege misterul îmbogăţirii, să ajungă milioanară şi să-i înveţe pe toţi oamenii săraci să facă asta! Da, acesta era ţelul vieţii ei! Şi indiferent câte greutăţi avea să înfrunte, indiferent cât de dificil ar fi fost drumul, îşi jură să meargă pe el până la capăt şi să nu renunţe niciodată!...
Ea, Diana Bunescu, avea să fie milionară!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu