luni, 2 martie 2009

Capitolul II

Odată luată decizia, se simţi mai uşurată, mai liniştită. E adevărat că habar nu avea cum o să înveţe despre bani, că nu ştia pe nimeni de la care să înveţe sau măcar să o îndrume pe acest nou tărâm, însă hotărârea din adâncul sufletului ei reprezenta tot ce avea nevoie acum!

Simţea că drumul din faţa ei avea să fie luminat cu fiecare pas făcut înainte. Şi deşi se afla pe stradă, deşi era în plină zi, printre oameni şi automobile, se văzu pe sine, cu ochii minţii, singură, pe o stradă întunecată, mărginită de o parte şi de alta de stâlpi înalţi de iluminat public, ale căror becuri fluorescente se aprindeau pe rând, pe măsură ce ea mergea mai departe. Cumva, această imagine îi dădu curaj şi remarcă, undeva la marginea minţii, că odată ce trecea printr-un loc, acela rămânea de-a pururi luminat; dacă ar fi privit în urmă, ar fi putut zări întreaga stradă strălucind de lumină pe unde ea trecuse...

Ajunse la alimentara şi intră. Luă un coş verde din stiva de lângă uşă şi porni către raionul cu pâine. Pentru ea şi maică-sa alese două franzele obişnuite, de 1 leu; lui Mihai însă îi plăceau chiflele cu mac şi susan, aşa că puse patru bucăţi în coş. Când avea chifle, puştiul mânca parcă mai cu poftă. Un zâmbet îi înflori Dianei pe chip, anticipând bucuria fratelui ei.

Se întoarse pentru a merge către casa de marcat. Dar o făcu prea brusc şi îl lovi destul de tare pe un bărbat care tocmai întindea mâna să ia o pâine de pe raft.

— Oh, scuze! îngăimă ea, înroşindu-se.

Bărbatul o privi surâzând împăciuitor.

— Nu face nimic. Se mai întâmplă, zise el cu glas moale, înclinând uşor din cap.

Ea mulţumi fără vorbe, doar din priviri, strângând din buze şi, în continuare un pic confuză, se întoarse către casa de marcat. Nu ştia de ce, dar tot acest incident avea o aură nefirească, de irealitate. Păşea printre rafturile cu alimente, însă gândul ei rămăsese la bărbatul de la raionul cu pâine. Fusese... nu ştia cum să descrie... fusese parcă prea ciudat... prea aiurea... Ce nu se potrivea acestui tablou? Ce anume o tulbura?

Ajunse şi se aşeză la coadă. Avea doar două persoane în faţă, iar una umpluse coşul cu alimente, semn că urma să mai stea acolo câteva minute. "Privirea! – îşi zise în gând. Da, privirea lui!" În privirea lui nu era nici un pic de supărare sau de ură. Altcineva, dacă ar fi fost lovit cum îl lovise ea pe bărbat cu coşul, ar fi săgetat-o din priviri. Ştia asta, pentru că o mai păţise de câteva ori. Oamenii erau răi, în general. Şi se înrăiseră şi mai mult de când cu criza. Le sărea ţandăra din te miri ce! Bărbatul acela, însă, fusese mult prea calm. Da, asta era! Calmul lui o făcuse să simtă anormalitatea situaţiei. Ochii lui, când se uitase la ea, emanau înţelegere şi pace. Mult prea multă pace... Nefiresc de multă...

Se întoarse, cu gândul să-l mai zărească o dată printre rafturile cu alimente, de la depărtare. Şi-l văzu brusc chiar în spatele ei! Inima aproape că i se opri de emoţie şi simţi cum tot sângele i se urcă în obraji. Clipi nedumerită de câteva ori şi bâigui, lăsând ochii în jos:

— Vă rog... ăăăă... scuzaţi-mă... ăăăă... eu... am crezut...

Şi tăcu brusc. Ce naiba se întâmpla cu ea? De obicei nu era atât de timidă. Dumnezeule, se fâstâcise de tot!

Bărbatul surâse din nou şi, băgând mâna în buzunarul de la piept, scoase între degete o carte de vizită albă, simplă. I-o întinse Dianei, care o luă aproape fără să îşi dea seama. Se uită pe ea şi citi cele trei cuvinte tipărite cu un roşu de purpură chiar în centrul dreptunghiului de carton: Profesor de... Fericire. Nimic altceva. O întoarse, curioasă. Pe spate, cu negru, o adresă de e-mail: profesordefericire@gmail.com. Şi atât.

— Nu înţeleg, spuse ea uşor, îndrăznind să-l privească pe bărbat în ochi. Ce e asta?

— Cartea mea de vizită, răspunse el surâzând deschis.

— Dar nu e nici un nume, nici un telefon... Şi ce fel de... profesor sunteţi dumneavoastră? Nu înţeleg!?

— Sunt profesor de fericire. Când vei dori să înveţi ce e fericirea, să-mi scrii...

Diana clipi şi râse. Abia acum înţelegea. Îi întinse bărbatului cartea de vizită înapoi.

— Frumoasă încercare, zise ea, dar cu mine nu vă merge!

Fu rândul bărbatului să clipească nedumerit de câteva ori. Întinse mâna, dar nu ca să ia cartea de vizită înapoi, ci ca să îi strângă Dianei degetele peste ea.

— E prima oară când dau cuiva cartea de vizită şi gestul meu este interpretat ca fiind o încercare de "agăţare", zise el şi râse încet. Păstreaz-o şi te rog să iei în serios oferta mea.

Dar...

— Domnişoară!

Casieriţa se grăbea. Aproape că îi trase coşul din mâini şi bătu la repezeală preţurile în casa de marcat. Aruncă grăbită pâinile şi chiflele într-o pungă de plastic şi îi comunică fetei preţul final:

— 4 lei şi 20 de bani!

Fata îi întinse bancnota de 5 lei. Casieriţa, cu un ton ca de robot, în continuare parcă prea grăbită, o întrebă răstit:

— N-aveţi 20 de bani mărunt?

— Nu, nu am...

Oftând stresată, casieriţa cotrobăi nervoasă după mărunţi, ca să-i dea restul Dianei. Puse monezile împreună cu bonul da casă pe tejghea şi, fără să-i mai arunce nici măcar o privire fetei, cu acelaşi ton robotizat, rosti cuvântul învăţat papagaliceşte:

— Următorul!

Diana îşi luă punga cu pâine, restul şi bonul şi vru să iasă din magazin, dar ceva o făcu să se oprească la jumătatea distanţei dintre casa de marcat şi uşă. Se trase într-o parte şi urmări curioasă reacţia bărbatului la modul în care casieriţa se comporta. Pe ea reuşise să o enerveze şi acum parcă îşi dădea seama mai bine de ce maică-sa era mai mereu nervoasă. Dacă lumea adulţilor era plină de roboţi dintr-ăştia fără suflet, reci şi urâcioşi, atunci n-ar mai fi dorit niciodată să ajungă adultă.

Bărbatul luă alimentele din coşul său şi i le aşeză casieriţei la îndemână, apoi Diana îl văzu cum se apleacă zâmbind şi îi şopteşte ceva femeii la ureche. Dintr-o dată, casieriţa cea urâcioasă se transformă, ca în poveştile de odinioară, într-o fiinţă blândă, pe chipul căreia răsărise un început de zâmbet. Gesturile repezite i se domoliră ca prin minune şi glasul ei, când îi comunică bărbatului preţul, căpătase inflexiuni de-a dreptul pline de căldură.

Diana rămase uimită de transformarea aceea rapidă. Dacă, totuşi, bărbatul avea dreptate şi chiar era un profesor de fericire? Indiferent ce ar fi însemnat asta... Cumva, reuşise să aducă fericirea pe chipul stresat al casieriţei!

— Cum aţi făcut asta? îl întrebă când el ajunse în dreptul ei.

— Ce anume? zise el zâmbind.

— Ce i-aţi zis de s-a schimbat aşa dintr-o dată?

— De ce vrei să ştii?

— Pentru că m-aţi făcut curioasă.

Ieşiră afară din magazin. Bărbatul nu se oprise din mers şi nu o făcu nici acum. Diana se pomeni păşind alături de el, în direcţia opusă celei în care trebuia să meargă ea.

— Cât de curioasă?

Diana se opri. Bărbatul mai făcu doi paşi şi se opri şi el.

— Eu merg în cealaltă direcţie, zise ea. Dacă vreţi să îmi spuneţi, faceţi-o acum. Dacă nu, la revedere!

— I-am spus doar că îmi place inima ei şi că acolo, în ea, e strânsă multă fericire, zise bărbatul.

— Ce inimă? întrebă Diana încurcată.

— Cea pe care o avea prinsă de lănţişorul de la gât. Tu nu ai văzut-o?

— Nu, răspunse Diana surprinsă. Era aşa de băşicată, că nici n-am vrut să mă uit la ea. Nu ştiu cum aţi reuşit dumneavoastră să faceţi asta, dar eu n-aş putea.

Bărbatul veni la un pas de ea. O privi fix în ochi când o întrebă:

— Tu ce-ţi doreşti cel mai mult în viaţă?

Diana răspunse fără să ezite:

— Să o scap pe mama de sărăcie şi să ajung milionară!

Bărbatul îi puse o mână pe umăr. Dădu încet din cap şi îi spuse zâmbind încurajator:

— Îmi plac ţelurile tale! Şi dacă ele sunt într-adevăr serioase, în următoarele 24 de ore să îmi scrii un e-mail. S-ar putea să am o soluţie pentru tine!...

O bătu încet pe umăr, mai zâmbi o dată, se întoarse şi se îndepărtă.

Diana rămase locului, în mijlocul trotuarului, parcă hipnotizată de atingerea şi de vorbele lui. Îl văzu urcându-se într-o maşină scumpă, neagră, ieşind din parcare şi dispărând în traficul aglomerat de pe şosea. Băgă mâna în buzunar şi simţi cartea lui de vizită acolo. Profesor de... Fericire. Acum, în acest moment, nu ştia dacă o să-i scrie sau nu. Însă simţea că întâlnirea lor nu fusese întâmplătoare. Ar fi fost o prea mare coincidenţă ca imediat după ce îşi stabilise ca ţel să devină milionară, acest om să răsară aşa, deodată, de niciunde, în viaţa ei, oferindu-se să o ajute...

Un comentariu:

Anonim spunea...

F interesanta ideea cu romanul care se continua prin comentarii. Si chiar as vrea sa contribui cu ceva, insa nu pot fiindca ma regasesc in povestea fetei aleia. Problema banilor ma macina si pe mine. Incercand sa continui povestea ei, as fi ca un doctor chel care trateaza oameni de calvitie :)